Nicolae Grant (1868 - 1950)Un artist realizat e un caracter accentuat care a avut sansa unor potriviri esentiale cu un timp. Bogat si instruit, favorizat in toate privintele de soarta - la talent, fire, anturaje si productivitate -, Nicolae Grant a adunat in intreaga sa biografie un complet de nepotriviri cu epoca.Mort in anul 1950, intr-o rascruce de vremuri operand brutal in cultura, cu criterii de valoare pervertite, memoria seniorului a suportat cele mai obtuze reevaluari.
In cazul numeroaselor lucrari de mici dimensiuni, semnate de Nicu Grant, arta romaneasca pare sa institutionalizeze confuzia intre gema pretioasa si cioburile colorate de sticla monopol.Intrigat de putinatatea referirilor, din ultimele decenii, la viata si creatia lui Nicolae Effingham Grant - unul dintre cei mai emancipati oraseni din pictura anilor 1900 si un acuarelist cum numai englezii au mai avut, l-am solicitat, ca-n atatea alte randuri, generosul Petre Oprea. "Iti pot furniza unele informatii - mi-a spus, cu manierata sa bonomie, istoricul - dar n-ai prefera sa consulti chiar o carte?" I-am raspuns ca, din cate stiam, nu s-a publicat nici o monografie Grant. "Nu-i nevoie sa se fi publicat. E suficient sa existe. A scris-o fiul sau, Georges N. Grant. Daca vei tipari un articol despre Nicu Grant, multumeste-i lui Georges, fiindca a fost un fiu bun. Putini urmasi ai artistilor de odinioara s-au ingrijit atat de atent de arhivele familiei. Georges a mostenit, probabil, de la parinti respectul pentru lucrul dus pana la capat si facut sa dainuie".Intr-adevar, Georges N. Grant, laboriosul descendent al unei dinastii, carturari, ctitori si personalitati avea ce gena buna sa mosteneasca. Effingham Grant, tatal pictorului, s-a stabilit in Muntenia pe la 1840. Era agent consular britanic de origine scotiana.Casatorit cu Zoe Racovita - fiica lui Alexandru Racovita si al Anicai Dinicu Golescu, scotianul si-a crescut cei 16 (!) copii la conacul "Belvedere"al Zincai Golescu. Studiile si le face in pensioane si scoli de elita din Franta, dar inclinatia pentru arte ii va fi stimulata de comertul cu antichitati orientale al tatalui si de Maria Grant, sora tatalui, devenita prin casatoria cu C.A.Rosetti, Maria Rosetti.Dupa doi ani de studiu la sevalet cu Aman si Tattarascu, pleaca, in vara lui 1895, la Paris unde, la Belle Arte, cu Jean-Leon Gerome deprinde tehnicile picturii, iar prin tovarasia cu cativa din plein-air-istii sfarsitului de veac, si placerea lucrului la motiv, in natura. Remarcat de Grigorescu, in 1893 - cu care face un schimb omagial de tablouri - Nicu Grant se imparte foarte atent intre Franta si Romania.Viata sa publica e bogata si semnificativa, atat la nivelul epocii cat si in perspectiva edificarii unei noi Romanii. Mai mult insa ca prietenii sai de la "Tinerimea Artistica", unde e fondator si membru activ pana la desfiintarea Societatii, in 1947, Grant s-a ambitionat intr-un proiect national vast si atoateacoperitor, care-i va confuziona pe contemporani, iar pe tinerii artisti afirmati dupa razboi ii va tine la distanta. Fiul scotianului a voit sa devina campionul unor reprezentari canonice pentru conditia de roman si ctitorul unor lacasuri fundamentale pentru intelegerea romanismului. Complexul sau muzeal de la Golesti marturiseste nu numai o directie, ci si o anvergura.Firea sa ordonata insa de producator medieval de lucrari de arta, intr-o tara unde boema era o virtute, ratarea, un fapt de eroism existential, iar reusita, o chestiune de inspiratie, nu si de constructie, de mestesug intr-o staruitoare rafinare, il va separa. Nicu Grant nu a fost un izolat, ci un separat. L-au detasat de epoca obstinatia intr-un gen - acuarela - putin pretuit, daca nu de-a dreptul dispretuit, pasiunea pentru unele teme sacre ale autohtonismului - portul taranesc, troitele, bisericile de tara, interioarele balcanice - socotite tot mai frecvent un balast emblematic si o marca a picturii minore, dar si educatia.Nicu Grant a imbatranit devenind tot mai britanic, intr-o lume tot mai frantuzita. Trecand un veac, acuarelele si tablourile lui Nicolae E. Grant conserva la superlativ "parfumul epocii 1900". Toata opera sa trimite imperios inapoi, spre spiritualitatea anilor 1890-1920. Nici un om instruit si care nu-i sarac sufleteste nu ramane indiferent la farmecul lor evocator.
Ion Marinescu-Valsan(1866 - 1935)Biografia lui Ion Marinescu - pictorul, care in a doua jumatate a vietii si-a zis Vaslan - e la fel de convulsionata ca si creatia sa. La unii oameni, gena taraneasca pare sa-si multiplice puterea, dupa ce acestia se orasenizeaza.Nici Belle Artele din Bucuresti, nici multele burse la Paris, nici anturajul contelui Pavelini, la Florenta - unde a deschis doi ani o Academie de pictura - nici Dresda anilor de dupa Primul Razboi Mondial - unde pare sa se fi exilat, ca si Caragiale la Berlin, din ratiuni apasat culturale - n-au reusit sa faca din Marinescu-Vaslan un devotat al temelor urbane.A pictat la infinit peisajele din Malurenii Argesului, oriunde ar fi calatorit si orice indemnuri sociale ar fi primit. Ca si Utrillo - din pricini care, in strafunduri, trebuie sa fi fost comune - in tablourile sale oamenii apar rar, aproape niciodata in prim-plan. Studiile din tinerete arata o maiestrie fara egal. De indata insa ce a iesit de sub ordinea scolii, a lucrat altfel, cu o alta ordine interioara, ca un palmas, pentru care munca, fie aceasta si la sevalet, are cadenta fatala a anotimpurilor.Taranul-pictor a stat toata viata sub anotimpuri, chiar si cand ele au fost o pedeapsa. O obladuire intelectuala aleasa il invata pe ucenicul pictor ce sa nu faca, unde sa se opreasca, il tine in interiorul artisticului. In ciuda contactelor cu marea arta europeana, insinguratul Ion Marinescu-Vaslan a esuat deseori intr-un artizanat bizar de cea mai joasa factura.
Cu nenumaratele expozitii pe care le-a deschis si unde a prezentat sute de panze, opere cu stil mare dar si multimi de copii de toata mana, dupa manieristi sau clasicizanti, vederi din natura, cu un puternic suflu autohton, dar si olarie cu un design banal - iar de prin 1910 si rame de argila care-i buimaceau pe contemporani - pictorul a primit, cu o seninatate de inocent, ca plugarii, pentru care tot ce da glia trebuie pretuit, toate categoriile de laude. Dar niciodata pe acelea cu adevarat semnificative. Cel mai adesea, a fost elogiat pentru slabiciuni, darurile de fond fiindu-i neglijate.Un negustor dambovitean, din tagma indivizilor fara scrupule, i-a cumparat in vrac toate panzele in care amintirea lui Andreescu avea coerenta. Si le-a vandut apoi ca "Andreesti", fapt care a dus la un proces. Si, mai apoi, la un dispret prelungit, insusit din generatie in generatie. Un blestem caruia curand i s-a pierdut cauza. Ion Marinescu-Vaslan nu-i un pictor uitat, ci unul condamnat, anatemizat cu ignorarea.Intru ignorarea sa programatica a mai lucrat o cauza. Intrigat de marile caderi stilistice, de uriasele diferente de valoare, la lucrarile vanturate sub numele de Marinescu-Vaslan, prin galerii de arta si consignatii, pictorul restaurator Ioan Popa, de la Muzeul Aman, a purces la o cercetare de adancime a vietii si operei artistului.Ioan Popa a descoperit ceea ce, cu putina bunavointa, ar fi putut afla chiar si cei mai patimasi acuzatori ai artistului: ca au existat doi Marinescu-Vaslan: tatal si fiul. Si ca fiul a multiplicat cu obstinatie, fara pic de talent, vulgarizandu-le, metoda, temele si mijloacele plastice ale parintelui. Inca din copilarie, sub tandra ocrotire a acestuia, Mircea a semnat, cu incuviintarea batranului, Marinescu-Vaslan, si chiar Ion Marinescu-Vaslan, in acelasi chip, cu acelasi tip de litera, sute de peisaje rurale, lipsite de merit artistic. Fiul a trait mult, a mazgalit un potop de panze proaste si cu malul lor a acoperit tot ce, cu timpul, ar fi trebuit sa ajunga la liman. Si anume la constanta si originalitatea unui demers.Daca Horia Bernea ar mai fi trait, ar fi deschis, la Muzeul Taranului Roman, o expozitie cu cele circa optzeci de opere, de o pilduitoare coerenta estetica si de o suverana cunoastere a mestesugului, din colectia Ioan Popa. Batranul Marinescu-Vaslan a realizat, cu aceasta serie de tablouri, indeobste in formate ce panorameaza motivul, o veritabila monografie a "spatiului mioritic" din Malurenii Argesului. Horia Bernea, cu proverbialul sau simt al valorii, vedea in Ion Marinescu-Vaslan cazul ce putea sa puna in discutie ierarhiile din pictura inceputului de veac.
Cat de bun pictor e Ion Marinescu-Vaslan ne-o spune si faptul ca, in colectii particulare si in muzee, numeroase lucrari semnate Ion Andreescu sunt inca atribuite indarjit acestuia, intr-un climat de evlavie ce nu admite nici un recurs la adevar.
In tot ce are mai bun, Ion Marinescu-Vaslan se vadeste artistul dedicat, printr-o simtire marcata adesea de extaz, duhului unui loc, magiei lui blande, izbavitoare. Nicolae (ORVAL) Gropeanu (1865 - 1936, Paris)
Artistii migratori, care si-au cautat locul in mai multe culturi si in mai multe nume, obliga la o munca de detectiv. In "Prescriptul verbal" din 12 iunie 1890 al Academiei de Belle Arte din Bucuresti, "domnul student Naia Groper primeste o medalie de bronz clasa a III-a, la Concursul de Estetica si Istoria Artelor".
Pe atunci, exista bunul obicei ca, la finele fiecarui an, studentii merituosi sa fie recompensati cu diplome si medalii. Intre excelentele anului, ii aflam pe Ion Marinescu (Valsan), Ipolit Strambulescu, Chimon Loghi, Carol Szathmari, Menelas Simonidi, Constantin Artachinos, Constantin Zaman, Pericle Capidan, iar intre profesorii care le atesta talentele, pe Theodor Aman, Tattarascu, Ion Georgescu, Grigore Tocilescu, C.I. Stancescu. Numai lume buna! In prescripte ulterioare, numele celui care avea sa fie remarcat si la alte discipline apare ca Noah Gropper si Nicolae Gropper. In tara pictorul va semna N. Gropeanu, dar la Paris numele sau va deveni, pe deprinderile vremii, Gropeano. De altfel, asa si apare in fisa din Bennezit, editia 1999: Gropeanu Nicolae ou Gropeano.Pe o lista de nume primita de la un negustor si intocmita, dupa spusa dumisale, de muzeografa Georgeta Peleanu, gasim un adaos extrem de sesizant. Aici, numele artistului e Gropeanu-Orval Nicolae. Zic ca adaosul e foarte provocator, intrucat pe tabloul - pe care-l reproduc-, cu toate datele stilului de tinete al artistului si, in plus, cu o tema pe care o va trata in mai multe randuri, de regula in pastel (Copil hranind o pasare), intalnim numele Leon Orval si anul 1895. In 1895, scrie Bennezit-ul, elevul lui Aman si Stancescu, dar si al francezului Doucet, "a debutat cu succes" la Salocul de la Paris ca "unul dintre sefii tinerei scoli de pictura romaneasca".N-am aflat, in cataloagele de licitatii si in anuarele de vanzari si cote, in Europa si SUA, nici un Leon Orval. Georgeta Peleanu detinea, de buna seama, mai multe informatii despre Gropeanu. In deceniul al optulea, ea a fost unul dintre animatorii modestei dar surprinzatoarei expozitii de pasteluri Gropeanu de la Muzeul de arta al RPR. Cu ce motive a patronat muzeul atunci expozitia unui pictor care a trait si a expus mai bine de treizeci de ani in Franta si Belgia, e greu de stiut. Iar doamna Peleanu nu mai e in viata.Un alt argument ca sa-i atribuim panza lui Nicolae Gropeanu e chiar definitia metodei din prestigiosul dictionar universal de artisti: "Studiile sale de fetite sunt executate cu multa stiinta".
Din cand in cand, Gropeanu era solicitat sa faca expozitii in Bucuresti. Ca dovada a pretuirii de care se bucura in cercurile cele mai inalte in epoca, avem portretul reginei Maria, comandat de Casa Regalaa. Doua cataloage ale manifestarilor din Capitala - din 1909 si 1912 -, cu lista a 26 si, respectiv 65 de lucrari, dau seama de temele favorite. Aceleasi ca, ale picturii franceze de gen si de apartament. Ele vin insa, pe langa inevitabilele elogii ale presei din Franta, si cu urmatoarele date semnificative: trei lucrari i-au fost achizitionate, in 1904, 1905 si 1912, pentru muzeele nationale, de statul francez. Alte cateva au figurat in salile faimoasei galerii Georges Petit. Sunt semnalate, de asemenea, pastelurile si uleiurile prezentate la Saloane, cu o mentiune speciala pentru cel de toamna, unde era unul dintre fondatori.Un gazetar contemporan din Bucuresti, iritat de prosperitatea mic-burgheza afisata de Gropeanu in scurtele sale vizite in tara il vede "parfumat, spilcuit, rotofei si foarte multumit de sine". Naia Noah Nae Nicolae Orval Groper Gropper Gropeano Gropeanu si cum il va mai fi chemand in peregrinarile sale pe drumurile, pe potecile si pe ulitele gloriei a fost un pictor de succes. Nu unul cu mare acoperire in timp si spatiu, dar totusi succes. In Romania, exista opere de Gropeanu, dar la particulari. Cele aflate in muzee nu-s in expunere, ci in depozite. Colectionarii care stiu cate ceva despre Gropeanu il socotesc artist al Scolii de la Paris. Bennezit-ul ni-l restituie: "Nascut in 1865 la Bacau. Secolul al XIX-lea. Roman. Pictor de gen, de figuri, portrete, ilustrator, pastelist".
E foarte probabil ca unele dintre tablourile realizate in tara inainte de plecarea in strainatate sa aiba semnaturi care nu trimit imediat cu gandul la Gropeanu. Cu o cercetare devotata si, indeosebi, cu o expozitie atent intocmita, el poate deveni, pentru un public mult mai cultivat decat acela avut la 1900, o revelatie.
Constantin Aricescu(1861 - 1932)
Cele cateva randuri ce-i sunt dedicate in "Enciclopedia Romaniei - Cugetarea", a lui Lucian Predescu, spun ca s-a nascut in Bucuresti, ca a absolvit Scoala de Belle Arte pe la 1866, si ca a plecat apoi la Paris, unde vreme de sapte ani a urmat Academia Julian, cu William Bouguereau si Robert Fleury. De asemenea, ca "s-a remarcat in peisagii, lucrate in ulei si carbune".O biografie mai amanuntita nu ne-ar lumina cu nimic asupra pricinilor intime ale manierei. Nimic din afara nu o poate explica: nici ideile "Tinerimii Artistice", al carei membru societar a fost, nici invatatura din Franta, nici idealurile artistice ale generatiei. Pe masura ce trece timpul, opera lui Aricescu se eclavizeaza tot mai mult in legile ei unice, trimitand spre monomanie.Excentricul Al.Bogdan Pitesti ii colectiona bizarele "Efecte de luna" si "Nocturnele", tocmai pentru ca nu semanau cu nimic din pictura romaneasca a epocii. Reproducerile alb-negru, din cataloagele Tinerimii Artistice, n-ar fi mai provocatoare color. Unele vederi de noapte mazgoase, dar si nenumaratele "cranguri" si "margini de padure" cetoase, palpaindu-si parca ultimele impulsuri vitale in preajma unei nopti eterne, par a evoca desenul lui Seurat. Aricescu folosea o tusa mica si diafana, de miniaturist. In putine din panzele sale apar oameni. Comentatorii contemporani ai creatiei lui Aricescu, la fel de contrariati ca si confratii din Saloane, avanseaza, ca pricina estetica, obsesia. Ceea ce, pe atunci, nu era, ca astazi, o determinare specifica spiritului modern.Un obsedat, in pictura, era un fel de bolnav. Tablourile lui Aricescu sunt interesante, au un fluid bizar, emana solitudine si un soi de distantare programatica fata de chestiunile societatii si ale culturii, dar nu se impun privirii, nu se vad pe simeze, n-au accent optic. E ca si cum artistul ar fi pictat toata viata un singur tablou, imens, din care a decupat si asezat in rame fragmente. Unii il gaseau plictisitor. In alte tari, ar fi un precursor. Un romantic cu o viziune malativa a naturii. Aricescu nu a produs, ca majoritatea pictorilor de la Saloane, imagini de confort optic. El nu-i doar un pictor uitat, ci si unul respins. E greu de situat intr-un sistem al artelor romanesti. Atata elaborare ar putea insemna o filozofie a peisajului si totodata, o estetica mai aproape de aceea a creatiei simfonice, decat a lucrului la sevalet.Mircea Deac ii publica in volumul "50 de ani de pictura", o cu totul alta biografie decat Lucian Predescu. S-ar fi nascut la 1862, la Valeni-Podgorei (Arges), intr-o familie instarita, de mosieri. Ar fi studiat si la Munchen, nu numai la Paris, unde in 1899 a expus la Salon. Apcar Baltazar scria ca e "amator", in vreme ce un admirator influent din epoca il numea "pictorul albastrului". Mircea Deac socoteste ca pictura sa e "impresionista" si ca ar fi murit in 1933.
Am vazut mai multe lucrari de Aricescu, cateva amintind in chip bizar de "perioada alba" a lui Grigorescu.Nu inteleg cum putea fi un mester al albastrului pictorul care nu a infatisat vederi de la mare sau ceruri tumultuoase cu nori in spectacol. Cat despre "impresionism", ar insemna sa largim foarte mult intelesul termenului. Toate acestea spun ca Aricescu e un artist de descoperit, ca defectiunea nu e la arta sa, ci la nestiinta ori graba celor care ii vad un tablou si conchid asupra intregului operei.Marile muzee de pe aiurea obisnuiesc sa organizeze expozitii de studiu, in cazul unor artisti a caror pictura merita sa fie reconsiderata. Daca Muzeul National al Romaniei ar prezenta un ciclu de manifestari, cu o anume periodicitate, dedicate artistilor cu un statut de patrimoniu ambiguu, daca una din multele sali fara rost bine definit din Muzeu ar deveni Galeria de studiu a acestora, probabil ca studentii sectiei de Istoria Artei si atat de dezorientatii tineri cercetatori din institutele si muzeele regionale, unde-si consuma puterile pe efemeride, ar gasi motive sa scrie carti sau articole despre nenumaratii necunoscuti de prestigiu ai veacului de ieri. Patima si puterile unui singur om nu ajung decat pentru un text de ziar. Si, poate, pentru inca o pagina de dictionar nostalgic al fenomenului.
In cazul numeroaselor lucrari de mici dimensiuni, semnate de Nicu Grant, arta romaneasca pare sa institutionalizeze confuzia intre gema pretioasa si cioburile colorate de sticla monopol.
Cu nenumaratele expozitii pe care le-a deschis si unde a prezentat sute de panze, opere cu stil mare dar si multimi de copii de toata mana, dupa manieristi sau clasicizanti, vederi din natura, cu un puternic suflu autohton, dar si olarie cu un design banal - iar de prin 1910 si rame de argila care-i buimaceau pe contemporani - pictorul a primit, cu o seninatate de inocent, ca plugarii, pentru care tot ce da glia trebuie pretuit, toate categoriile de laude. Dar niciodata pe acelea cu adevarat semnificative. Cel mai adesea, a fost elogiat pentru slabiciuni, darurile de fond fiindu-i neglijate.
In tot ce are mai bun, Ion Marinescu-Vaslan se vadeste artistul dedicat, printr-o simtire marcata adesea de extaz, duhului unui loc, magiei lui blande, izbavitoare. Nicolae (ORVAL) Gropeanu
Din cand in cand, Gropeanu era solicitat sa faca expozitii in Bucuresti. Ca dovada a pretuirii de care se bucura in cercurile cele mai inalte in epoca, avem portretul reginei Maria, comandat de Casa Regalaa. Doua cataloage ale manifestarilor din Capitala - din 1909 si 1912 -, cu lista a 26 si, respectiv 65 de lucrari, dau seama de temele favorite. Aceleasi ca, ale picturii franceze de gen si de apartament. Ele vin insa, pe langa inevitabilele elogii ale presei din Franta, si cu urmatoarele date semnificative: trei lucrari i-au fost achizitionate, in 1904, 1905 si 1912, pentru muzeele nationale, de statul francez. Alte cateva au figurat in salile faimoasei galerii Georges Petit. Sunt semnalate, de asemenea, pastelurile si uleiurile prezentate la Saloane, cu o mentiune speciala pentru cel de toamna, unde era unul dintre fondatori.
E foarte probabil ca unele dintre tablourile realizate in tara inainte de plecarea in strainatate sa aiba semnaturi care nu trimit imediat cu gandul la Gropeanu. Cu o cercetare devotata si, indeosebi, cu o expozitie atent intocmita, el poate deveni, pentru un public mult mai cultivat decat acela avut la 1900, o revelatie.
Constantin Aricescu(1861 - 1932)
Cele cateva randuri ce-i sunt dedicate in "Enciclopedia Romaniei - Cugetarea", a lui Lucian Predescu, spun ca s-a nascut in Bucuresti, ca a absolvit Scoala de Belle Arte pe la 1866, si ca a plecat apoi la Paris, unde vreme de sapte ani a urmat Academia Julian, cu William Bouguereau si Robert Fleury. De asemenea, ca "s-a remarcat in peisagii, lucrate in ulei si carbune".
O biografie mai amanuntita nu ne-ar lumina cu nimic asupra pricinilor intime ale manierei. Nimic din afara nu o poate explica: nici ideile "Tinerimii Artistice", al carei membru societar a fost, nici invatatura din Franta, nici idealurile artistice ale generatiei. Pe masura ce trece timpul, opera lui Aricescu se eclavizeaza tot mai mult in legile ei unice, trimitand spre monomanie.
Excentricul Al.Bogdan Pitesti ii colectiona bizarele "Efecte de luna" si "Nocturnele", tocmai pentru ca nu semanau cu nimic din pictura romaneasca a epocii. Reproducerile alb-negru, din cataloagele Tinerimii Artistice, n-ar fi mai provocatoare color. Unele vederi de noapte mazgoase, dar si nenumaratele "cranguri" si "margini de padure" cetoase, palpaindu-si parca ultimele impulsuri vitale in preajma unei nopti eterne, par a evoca desenul lui Seurat. Aricescu folosea o tusa mica si diafana, de miniaturist. In putine din panzele sale apar oameni. Comentatorii contemporani ai creatiei lui Aricescu, la fel de contrariati ca si confratii din Saloane, avanseaza, ca pricina estetica, obsesia. Ceea ce, pe atunci, nu era, ca astazi, o determinare specifica spiritului modern.
Un obsedat, in pictura, era un fel de bolnav. Tablourile lui Aricescu sunt interesante, au un fluid bizar, emana solitudine si un soi de distantare programatica fata de chestiunile societatii si ale culturii, dar nu se impun privirii, nu se vad pe simeze, n-au accent optic. E ca si cum artistul ar fi pictat toata viata un singur tablou, imens, din care a decupat si asezat in rame fragmente. Unii il gaseau plictisitor. In alte tari, ar fi un precursor. Un romantic cu o viziune malativa a naturii. Aricescu nu a produs, ca majoritatea pictorilor de la Saloane, imagini de confort optic. El nu-i doar un pictor uitat, ci si unul respins. E greu de situat intr-un sistem al artelor romanesti. Atata elaborare ar putea insemna o filozofie a peisajului si totodata, o estetica mai aproape de aceea a creatiei simfonice, decat a lucrului la sevalet.
Mircea Deac ii publica in volumul "50 de ani de pictura", o cu totul alta biografie decat Lucian Predescu. S-ar fi nascut la 1862, la Valeni-Podgorei (Arges), intr-o familie instarita, de mosieri. Ar fi studiat si la Munchen, nu numai la Paris, unde in 1899 a expus la Salon. Apcar Baltazar scria ca e "amator", in vreme ce un admirator influent din epoca il numea "pictorul albastrului". Mircea Deac socoteste ca pictura sa e "impresionista" si ca ar fi murit in 1933.
Am vazut mai multe lucrari de Aricescu, cateva amintind in chip bizar de "perioada alba" a lui Grigorescu.
Am vazut mai multe lucrari de Aricescu, cateva amintind in chip bizar de "perioada alba" a lui Grigorescu.
Nu inteleg cum putea fi un mester al albastrului pictorul care nu a infatisat vederi de la mare sau ceruri tumultuoase cu nori in spectacol. Cat despre "impresionism", ar insemna sa largim foarte mult intelesul termenului. Toate acestea spun ca Aricescu e un artist de descoperit, ca defectiunea nu e la arta sa, ci la nestiinta ori graba celor care ii vad un tablou si conchid asupra intregului operei.
Marile muzee de pe aiurea obisnuiesc sa organizeze expozitii de studiu, in cazul unor artisti a caror pictura merita sa fie reconsiderata. Daca Muzeul National al Romaniei ar prezenta un ciclu de manifestari, cu o anume periodicitate, dedicate artistilor cu un statut de patrimoniu ambiguu, daca una din multele sali fara rost bine definit din Muzeu ar deveni Galeria de studiu a acestora, probabil ca studentii sectiei de Istoria Artei si atat de dezorientatii tineri cercetatori din institutele si muzeele regionale, unde-si consuma puterile pe efemeride, ar gasi motive sa scrie carti sau articole despre nenumaratii necunoscuti de prestigiu ai veacului de ieri. Patima si puterile unui singur om nu ajung decat pentru un text de ziar. Si, poate, pentru inca o pagina de dictionar nostalgic al fenomenului.
Niciun comentariu:
Trimiteţi un comentariu